99% Eu

Cand e greu, dar incredibil de frumos – Vf. Omu

Cand cauti sa mergi la munte undeva aproape de Bucuresti, de cele mai multe ori sfarsesti intre Sinaia si Predeal. Aglomeratie, haos, telecabine, mizerie, ursi pe strazi si nu in padure, castelul Peles si cota 1400. Locurile minunate de aici sunt doar cele care ocolesc cozile de la telecabine si gratarele de pe marginea raurilor. Atunci cand in loc sa faci stanga, o iei la dreapta, urmand semnul ala albastru de pe copaci, care incepe fix langa indicatorul pe care scrie: atentie traseu cu grad ridicat de dificultate. Si dupa trei semne, deja nu mai vezi si nu mai auzi nimic. In afara de linistea muntelui, forfota copacilor, stralucirea soarelui daca ai norocul sa nu te ploua. Si sigur il ai. Pentru ca ai stiut sa ti-l faci. 

Si iti multumesti ca ai plecat cu bocancii aia buni la tine pentru ca urci si tot urci, si sunt pietre si e nisip si e greu…dar incredibil de frumos. Si mintea ta se relaxeaza in timp ce corpul tau lucreaza. Si simti cum fiecare simt in parte ti se trezeste incet, incet. Mirosul ala de padure umeda, racoarea aia dintre brazi, care iti usuca transpiratia, fosnetul ala care mai rupe linistea din cand in cand si te face sa tresari, vocea si tacerea muntelui. 

Traseul ales de data aceasta a fost spre Varful Omu pe Jepii Mici. Cu stanci, cu lanturi, cu poteci inguste si alunecoase, cu peisaje desprinse din vise, cu revelatii si mult curaj. Pornirea se face putin mai sus de telecabina Busteni care ajunge la Babele in 10 minute. Dupa ce ai asteptat la coada vreo 4 ore…daca ti-ai luat norocul cu tine. Noi l-am luat si am facut 3h30 de minute pana acolo unde a fost si primul popas. Si cand spun primul, chiar a fost primul pentru ca am urcat de parca urma ca acolo sus sa primim un premiu, sau poate ne alerga ceva…sau poate fugeam de ceva. Si chiar l-am primit, a fost o bere rece bauta direct pe iarba cu ochii la munti si gandurile in nori. 

De la Babele pana la Omu m-am simtit de parca ma plimbam prin parc..mmm…cu foarte mici exceptii. Dupa urcarea de pana atunci, chiar a fost o relaxare buna care ne-a pregatit pentru coborare. La Omu am ajuns dupa o ora si tot acolo a inceput si ploaia. Bine ca mai au inca la Cabana, dupa ani si ani, aceeasi ciorba de legume si aceiasi carnaciori cu piure. Si ceai. Si bere. Si apoi la desert am primit cel mai frumos curcubeu. A fost atat de magnific incat am fost prea ocupati sa-l privim si n-am apucat sa-l si pozam.

E deja 16 si pornim spre poalele muntelui, pe Valea Cerbului. 5h30-6h30 timp estimat. Deja ma vedeam bajbaind noaptea prin padure cu ursul alergand dupa noi. Eram destul de “obositi” dupa carnaciorii de la Cabana, asa ca am decis sa marim putin pasul. Ca doar e cel mai usor traseu pe care poti cobori de la Omu (asa mi s-a spus).  Si pe alocuri chiar este. Te mai impotmolesti din cand in cand intr-o turma de oi si un berbec te fixeaza cu privirea, mai porneste o ploaie si pietrele iti fug de sub picioare, dar ce bine ca te uiti in jur si totul e atat de incredibil de real si minunat. Fix asa cum i-a fost dat sa fie. 

La ora 20, cand soarele incepea sa dispara, am si iesit din padure. Chiar inainte sa isi faca ursul rondul de noapte. Urs care era chiar prea ocupat pentru asa ceva, pentru ca statea linistit pe sosea langa un tomberon si isi lua cina. In timp ce vreo 100 de oameni tremurau pe langa rulote. L-am salutat de la departare si ne-am vazut de drum. Sperand ca trenul ne asteapta inca in gara.

Leave a Reply

avatar
  Subscribe  
Notify of