99% Eu

Valea lui Stan – 1% agonie si 99% extaz

Valea lui Stan e un traseu fascinant, cu adrenalina si revelatii. Desi nu foarte solicitant din punct de vedere fizic, e foarte solicitant din punct de vedere psihic. Daca nu stai bine cu raul de inaltime, cu fricile in general si cu frica de moarte in particular, poate provoca senzatii greu de stapanit si mici crize de anxietate. Eu am sarit cu parasuta si credeam ca asta spune multe despre mine, pana am vazut prima scara de pe Valea lui Stan si inima mi-a ajuns instant la 1239 de batai pe minut si parca voia sa-mi evadeze prin gat. A fost momentul in care mi-am dat seama ca mai am inca multe de rezolvat cu mine. Suntem pana la urma (sau ar trebui sa fim) intr-o vesnica autocunoastere si dezvoltare. Si cu cat suntem mai deschisi, cu atat ne oferim mai multe sanse pentru a imbratisa viata. Am strans din dinti si am urcat prima scara, am urcat-o si pe a doua si pe a treia si pe a zecea sau cate or fi fost. De fiecare data mi-a fost frica. De fiecare data am stiut ca nu am alta solutie decat sa ajung sus. Si mereu am inteles ca decat sa asteptam, sa ne lasam prada emotiilor si gandurilor care ne pot slabi din energie, mai bine actionam imediat, concentrat si neinfricat. 

Nu stiu sa va explic exact cum se ajunge pe traseu sau care sunt punctele de orientare pentru ca eu oricum n-am nimerit din prima, nu traseul, nici macar localitatea in care se afla traseul. Dar ce spun eu localitate?! De fapt, recunosc, am gresit judetul. Deci chestii din astea de cum ajungi, care-i semnul, ce fel de bocanci sa ai la tine, gasiti la cel mai mic search pe google. Eu sunt mai degraba cu senzatiile. Iar senzatiile de pe Valea lui Stan sunt incredibile, peisajele exceptionale, pozele spun prea putin despre ele. Am vazut cea mai mica si draguta feriga din lume ascunsa sub o stanca,  o pasare care medita pe o margine de munte, fire subtiri de apa care isi castigau dreptul de a strapunge si cele mai puternice stanci. 

Partea si mai tare este ca pe tot traseul nu exista pic de semnal la telefon. Asa ca am aflat de alertele cu ursi abia cand ne apropiam deja de masina. Cica au fost 6 care s-au plimbat in ziua aia pe acolo. Nu i-am vazut. Probabil ne-au vazut ei pe noi si si-au vazut de treaba lor.

Suntem mici, mici, mici pe langa toata natura asta prezenta aici de nici nu stim cand. E impresionant cum rezista, cum se descurca, cum nu ii vine sa ne stranga de gat dupa ce atat amar de vreme ne-a vazut zbatandu-ne pentru lucruri ce pentru eternitate conteaza prea putin, chiar spre deloc. Si avem atat de putin timp sa ne bucuram de ea, sa ne lasam in voia ei, sa ascultam cum curge un rau, sa ne bagam piciorele intr-o apa rece de munte, sa mangaiem un bradut care creste pe o stanca, sa umblam pe potecile necalcate ale muntilor. Avem atata magie in jurul nostru, enorm de multa frumusete si cu toate astea alegem constient sa ne cufundam in povesti create de altii. Cand in loc sa pornim televizorul, laptopul sau telefonul, putem deschide usa si porni viata. A noastra.

De cazat ne-am cazat la pensiunea 3 Ponei, pe care am gasit-o cu greu si unde clar as mai reveni cu drag. Si unde chiar exista 3 ponei, vii si reali, desi in poza am prins doar unul. Nu fac recomandari, pentru ca suntem diferiti si fiecare dintre noi ia alte chestiuni in considerare.


Leave a Reply

avatar
  Subscribe  
Notify of

Fii prieten cu noi pe Facebook